Proiectul Camelot - O conversaţie cu Bob Dean (februarie 2011)

Codul lui Oreste - Artefacte inexplicabile - 31 Decembrie 2010

Cand oamenii devin cu adevarat liberi!

BrainSync - Delta, Theta and Alpha waves

Jonathan Swift - Aforisme

Legile sunt ca pânzele de păianjen care prind musculiţe şi lasă să treacă viespile.

Avem destulă religie ca să ne facă să urâm, dar nu destulă ca să ne facă să ne iubim unii pe alţii.

Când apare un adevărat geniu în lume, poţi să-l recunoşti după acest semn: toţi ignoranţii se unesc împotriva lui.

Cei mai buni medici din lume sunt: dr. Dietă, dr. Linişte şi dr. Veselie.

Fericirea este o perpetuă bogăţie de a fi bine înşelaţi.

Timpul e singurul predicator căruia omul e dispus să-i dea ascultare; el ne da învăţătura de minte pe care, la vremea lor, cei vârstnici s-au străduit zadarnic să ne-o împărtăşească.

Ochiul minţii vede cel mai bine atunci când ochii simţurilor rămân închişi.

Omul să nu se jeneze niciodată să recunoască faptul că a greşit. A recunoaşte că a greşit înseamnă că a evoluat şi că azi e mai înţelept decât ieri.

Viziunea este arta de a vedea lucruri invizibile.

Un nărod pune mai multe întrebări decât poate da răspunsuri un înţelept.

Niciodată un om înţelept n-a dorit să întinerească.

Recunoştinţa e sentimentul avantajelor pe care le aştepţi.

Plângerea este prinosul cel mai însemnat primit de ceruri de la om şi partea cea mai sinceră a rugilor noastre.

Inconstanţa este singurul lucru constant în această lume.

Se desenează totdeauna elefanţii mai mici decât sunt, iar puricii întotdeauna mai mari.

Tchaikovsky - Concertul pentru vioara si orchestra

Tchaikovsky - 01 Violin concerto in D Major, OP 35 Allegro moderato

Asculta mai multe audio clasica


Tchaikovsky - 02 Violin concerto in D Major, OP 35 Canzonetta Andante

Asculta mai multe audio clasica


Tchaikovsky - 03 Violin concerto in D Major, OP 35 Finale Allegro vivacissimo

Asculta mai multe audio clasica

KRISHNAMURTI - Discursurile din San Diego

Jiddu Krishnamurti - Despre educatie

Pop-Up Paper Sculptures

Povesti nr.11 (adapatari radiofonice)

Basm Sarbesc - Vrajitorul apelor

Asculta mai multe audio diverse


Basm Romanesc Legenda Craitei

Asculta mai multe audio diverse


Fratii Grimm - Alba Ca Zapada

Asculta mai multe audio traditionala

Aeroportul Noii Ordini Mondiale din Denver

Povesti nr.10 (adapatari radiofonice)

Basm polonez - Macius cel cuminte

Asculta mai multe audio diverse


Basm rusesc - Pasarea de foc

Asculta mai multe audio diverse


Basm rusesc - Ladita de aur

Asculta mai multe audio diverse

PsychoTronic Interface to God

Pauză de muzică - Bliss

Lord Of The Flies (1990)

Lord Of The Flies (1990) from giafar on Vimeo.

Investigarea Lumii Invizibile (2002)

sursa: http://fymaaa.blogspot.com/

Un documentar care ne aminteşte ca spaţiul pe care-l locuim are mai multe frecvente de vibratie şi ca pe fiecare nivel traieşte altcineva. Cine? Ramâne de vazut ...

Un documentar filmat în Islanda, despre mediumi şi despre relaţiile dintre oameni şi fiinţe invizibile cum ar fi elfii, fantomele, îngerii, monştrii marini şi extratereştrii. Filmul este o călătorie la frontierele vieţii făcându-ne să ne întrebăm care este scopul exisenţei noastre.

Suntem singuri în univers?

Este uluitor cât de natural vorbesc islandezii despre aceste fiinţe invizibile. În conştiinţa de masă islandeză este deja, un fapt acceptat ca fiind un firesc al vieţii de zi cu zi, existenţa lumii invizibile. De la copii la politicieni, de la oamenii obişnuiţi la lideri de opinie, cu toţii sunt ferm convinşi de realitatea lumii invizibile.

Sper ca acest documentar să vă facă mai puţini sceptici şi cu o mai mare deschidere mentală către ceea ce este dincolo de cele 5 simţuri în care majoritatea dintre noi ne cramponăm, să vă lărgească orizontul percepţiei. Aruncaţi "ochelarii de cal" ai condiţionărilor şi credinţelor iluzorii specifice lumii tridimesionale.

Povesti nr.9 (adapatari radiofonice)

Basm japonez - Vulpea alba

Asculta mai multe audio diverse


Basm lituanian - Castelul cladit pe apa

Asculta mai multe audio diverse


Basm norvegian - Olaf si regina ielelor

Asculta mai multe audio diverse

Codul lui Oreste - 26 Noiembrie 2010 - Emil Strainu

Legenda Marelui Lup Alb

sursa: http://penultimuldac.blogspot.com/

din „Legendele sacre ale Dacilor Liberi”

de Felix CRAINICU, Cristi IONIŢĂ

În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine.
Voi îl auziţi?

Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care pur şi simplu aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. La început, el umblase din sat în sat şi vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.

Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zamolxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului nostru continua mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care ne aflam, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zamolxis, asta nu o mai ştim, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.

Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zamolxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zamolxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?

În timp ce grăia, Zamolxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!

Zamolxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.

Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotărârea mea este luată.
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zamolxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.

După ce termină ce avea de spus, Zamolxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zamolxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.

Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zamolxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.

Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.

Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zamolxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zamolxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.

Marele Lup Alb privi mirat spre Zamolxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
- Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zamolxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă? Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zamolxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi? Zamolxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.

Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zamolxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zamolxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.

Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.

Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zamolxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.

Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
- Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zamolxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zamolxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.

Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.

Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zamolxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Emil Strainu despre HAARP la Codul lui Oreste

Pauză de muzică - Karunesh

Weird Nature - Peculiar Potions

Povesti nr.8 (adapatari radiofonice)

Basm indian - Copilul printesei indiene

Asculta mai multe audio diverse


Basm japonez - Crizantema de aur

Asculta mai multe audio diverse


Basm japonez - Paiul de orez

Asculta mai multe audio diverse

The Lawnmower Man (1992)

Proiectul Avalon - Interviu cu Inelia Benz

sursa: http://projectavalon.net/

Bill Ryan (Bill): Salutare! Sunt Bill Ryan de la Project Avalon. Iar filmul pe care îl vedeţi acum este un interviu cu una din cele mai remarcabile femei, pe care am cunoscut-o în ultima vreme, şi care mi-a devenit prieten apropiat.

Subiectul acestui interviu este misiunea ei pe această planetă, capacităţile pe care le posedă ea, care sunt extraordinare şi semnificative. În cele 100 de minute care urmează, ea ne prezintă, în detaliu, ce poate face şi ce a făcut deja. Întâmplările amuzante şi problemele pe care le-a trăit când era fetiţă, şi ce face ea acum, în mod responsabil, cu puterile ei considerable. Aceasta e o poveste extraordinară pe care v-o recomand să o ascultaţi până la capăt. Motivul pentru care fac această scurtă introducere acum este pentru că e important de subliniat că cele mai extraordinare capacităţi psihice enumerate în acest interviu nu sunt darurile unei persoane extraordinar de speciale, la care noi nu putem măcar aspira. Aceste daruri sunt prezente în toate fiinţele umane, înnăscut. Acesta e mesajul Ineliei către noi. Ea spune că, deşi vine dintr-un loc neobişnuit, să zicem... Iar asta e o misiune neobişnuită, e o viaţă nobişnuită. Darurile cu care e înzestrată sunt omeneşti. Iar mesajul pe care ea vrea să-l înţelegem noi toţi este că aceste daruri sunt zestrea noastră din naştere, pe care stăpânii planetei nu vor ca noi să ştim că le avem. Iar ei înşişi le folosesc, desigur.

O altă remarcă importantă asupra acestui interviu este că magia – în lipsa altui cuvânt mai potrivit – este interesantă şi spectaculoasă, şi a fascinat fiinţele umane de generaţii, mii de ani de-a rândul, din motive lesne de înţeles. Nu e un scop în sine. E important de înţeles că, aşa cum spune Inelia, aceste însuşiri vor fi câştigate ca produse secundare de către cineva care s-a angajat pe o cale spirituală autentică. Şi, desigur, mulţi dintre marii maeştri ai multor tradiţii vor confirma. Ele sunt interesante, dar nu sunt un scop în sine. Şi nu sunt menite a fi obţinute ca ţel principal. Ar fi o capcană, o fundătură, care, de fapt, nu duce nicăieri, cu excepţia satisfacerii vanităţii.

Pe măsură ce veţi asculta povestea Ineliei veţi constata că nu există pic de îngâmfare în ea. Ea îşi deapănă povestea într-o manieră prozaică, realistă, pe care o puteţi adopta şi voi. Şi voi aveţi aceste capacităţi de a schimba universul din jurul vostru. Şi voi aveţi aceste capacităţi, cum spune ea, de a vă crea propria linie temporală. Tu îţi poţi crea propriul viitor. Asumându-ne întreaga răspundere şi bazându-ne pe forţele proprii, putem crea lumea pe care ne-o dorim.

Vă mulţumesc!

Creierul global

Creierul Global from Cocolino on Vimeo.

The Vaporous Bridge to Stellar Window

Mendelssohn - Concertul pentru vioara in E minor, Op. 64

Mendelssohn - Violin Concerto 1 Allegro Molto Appassionatto

Asculta mai multe audio clasica


Mendelssohn - Violin Concerto 2 Andante

Asculta mai multe audio clasica


Mendelssohn - Violin Concerto 3 Allegretto non troppo

Asculta mai multe audio clasica

In cautarea civilizatiei pierdute

Cunoaşterea Uitată from Cocolino on Vimeo.

George Orwell - Aforisme

Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă !

Scopul unei glume nu este de a degrada fiinţa umană, ci doar să-i reamintească că este deja degradată.

Limbajul politic este astfel proiectat încât face ca minciunile să pară demne de încredere, crimele respectabile şi vântul ca ceva solid.

În vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluţionar.

Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc.

Cel ce controlează trecutul, controleză viitorul.

Puterea nu este un mijloc ci un scop. Nu se instaurează o dictatură pentru a păzi o revoluţie, dimpotrivă, se fac revoluţii pentru a instaura o dictatură.

La 50 de ani, fiecare are faţa pe care o merită.

A trăi este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor există, atâta tot.

Ortodoxismul înseamnă lipsa gândirii - lipsa nevoii de a gândi. Ortodoxismul este inconştienţă.

Fratele cel mare este cu ochii pe tine.

Normalitatea nu se măsoară statistic.

Miturile în care credem au tendinţa de a deveni adevărate.

Dacă oamenii nu pot scrie bine, nu pot gândi bine, dacă nu pot gândi bine, alţii vor gândi pentru ei.

În general, oamenii vor să fie buni, dar nu prea buni şi nu chiar tot timpul.

Sportul serios nu are legătură cu jocul cinstit. Are legătură cu ura, invidia, lauda de sine, dispreţul faţă de toate regulile şi plăcerea sadică de a privi brutalitatea. Cu alte cuvinte, este război fără împuşcături.

Cel mai rapid mod de sfârşi un război este de a-l pierde.

Fiecare generaţie îţi imaginează că este mai inteligentă decât cea dinainte şi mai înteleaptă decât cea care va urma după ea.

Trebuie să ne luptăm din răsputeri ca să ne vedem lungul nasului.

Fără îndoială că alcolul, tutunul, şi multe altele, sunt lucruri pe care un sfânt trebuie să le evite, dar sfinţenia este un lucru pe care oamenii trebuie să-l evite.

A fi într-o minoritate, chiar şi o minoritate de unul, nu te face nebun.

Nu folosi niciodată vreo locuţiune străină, vreun cuvânt ştiinţific sau jargon, dacă poţi găsi un cuvânt obişnuit echivalent.

Doi plus doi fac patru. Uneori, Winston. Uneori, fac cinci. Alteori, fac trei. Uneori, sunt toţi la un loc. Trebuie să te străduieşti mai mult. Nu este uşor să devii nebun.

Dacă încercaţi să găsiţi cuvântul "ceai" în prima carte de bucate care vă cade în mână, probabil veţi constata că nu apare menţionat; sau, cel mult veţi găsi câteva rânduri cu indicaţii incomplete care nu vă lămuresc asupra celor mai importante aspecte.

Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate
fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă şi le dă înapoi
abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul,
balega noastră este cea care-l fertilizează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele?