Diogene din Sinope (Cinicul)

Diogenes, Cinicul, filosof grec s-a născut la Sinope. Din timpul vieţii Diogene a devenit, ca nici un alt filosof antic, personaj de legendă; potrivit tradiţiei, Alexandru cel Mare ar fi rostit: Dacă nu eram Alexandru, aş fivrut să fiu Diogene. Sosit cu tatăl său Hicesias în exil la Atena, Diogene ajunge discipol al sofisticatului Antistene. A încercat să exemplifice cu propriul mod de viaţă ascetic principiile curentului filosofic al cărui fondator este considerat – cinismul – şi anume o existenţă la limita necesarului supravieţuirii şi un dispreţ suveran faţă de convenţiile şi principiile societăţii.

Diogene, care se considera “cetăţean al lumii”, dormea într-un butoi, purta iarna ca şi vara aceeaşi haină, cerşea ca să mănânce şi-i batjocorea neîncetat pe orăşeni pentru modul de a trăi. Trăind asemenea unui câine (Kyon), doctrina sa a primit în secolul IV numele de cinism. Crates din Teba, elevul său, a adunat principiile lui filosofice, din care nu ne-au parvenit decât o serie de aforisme.

Potrivit relatărilor lui Diogenes Laertios , Diogene umbla uneori prin Agora Atenei, în plină zi, cu o lampă în mână, "în căutarea unui om cinstit". Atitudinile sale șocau și provocau atenianul simplu, ele ilustrând însă întotdeauna o idee adevărată, lucru care îi aduce admirația și renumele.

După scrierile lui D.Laertios, Diogene ar fi murit în aceeași zi în care Alexandru cel Mare murea la Babilon. Până în zilele noastre, numeroși filozofi au avut în Diogene un model absolut de sinceritate, și mai ales un exemplu rar de adecvare între idei și viață.

Prezint un fragment din cartea “Despre viețile și doctrinele filozofilor” de Diogenes Laertios:

“Ajuns la Atena, se întâlni cu Antistene, care-l respinse din cauză că, de felul lui, Antistene nu întâmpina niciodată elevii cu vorbe bune, dar Diogene îşi cuceri locul de discipol cu de-a sila. Odată chiar Antistene l-a ameninţat cu băţul, dar discipolul şi-a oferit capul, spunând aceste cuvinte: „Loveşte, fiindcă nu vei găsi un lemn destul de tare care să mă îndepărteze de tine cât timp te aud vorbind!” din acest moment a devenit elevul lui şi, cum era un exilat fără patrie, se apucă să ducă o viaţă simplă.
Teofrast, în scrierea sa Megaricul, spune că, văzând un şoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuş, fără să ţină seama de întuneric şi fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieşire din împrejurările grele în care se afla. 
Unii spun că el, cel dintâi, şi-a îndoit mantaua, din pricină că era silit să doarmă în ea, că a purtat desaga pentru a-şi ţine hrana, că folosea orice loc pentru orice scop, pentru mâncat, dormit şi conversaţie.
Odată ar fi spus, arătând porticul lui Zeus şi sala de procesiuni, că atenienii i-au pus la dispoziţie locuri unde să trăiască. S-a sprijinit pe un toiag numai când a căzut bolnav, dar după aceea îl purta oriunde, e drept nu în cetate, ci când mergea la drum, având şi desaga, după cum spune Olympiodoros. Scrisese cuiva să-i facă rost de o căsuţă şi, cum acesta întârzia, Diogene şi-a luat ca locuinţă un butoi în Metroon, aşa cum explică el însuşi în scrierile sale. Vara se tăvălea pe nisipul fierbinte, iar iarna îmbrăţişa statuile acoperite cu zăpadă, folosind orice împrejurare pentru a se căli.
Într-o zi, Platon îl invitase la el acasă împreună cu alţi prieteni care veneau de la Dionysios. Diogene, călcând cu picioarele pe covoarele lui Platon, îi spuse: „Calc în picioare deşertăciunea lui Platon”, la care acesta îi răspunse: „De câtă orbire dai dovadă, Diogene, cu aparenţa ta de a nu fi orbit.” Alţii spun că vorbele lui Diogene au fost: „Calc pe trufia lui Platon” şi acesta i-a replicat: „Da, Diogene, cu o trufie de alt fel.”
Pe când vorbea într-o zi, despre lucruri serioase fără ca nimeni să ia aminte, se apucă să ciripească şi cum toţi făcură roată în jurul lui, el îi mustră că veneau cu toată graba să asculte fleacuri, dar cu încetineală şi neglijenţă când era o temă serioasă. Mai spunea că oamenii se concurează la lovit cu piciorul şi la diferite exerciţii, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate.
Într-o zi strigă: „Veniţi oameni!”, şi când aceştia se strânseră în jurul lui, îi alungă cu băţul, spunând: „Am chemat oameni, nu lepădături.”
Către unul care îi spuse: „Eşti bătrân, e timpul să te odihneşti.”, el răspunse: „Cum aşa? Dacă aş alerga la curse şi aş fi aproape de ţintă, ar trebui să încetinesc, în loc să fac un efort mai mare?”
Spunea că lucruri preţioase se vând în piaţă pe nimic şi invers: o statuie se vinde cu trei mii de piese de aramă, pe când o măsură de făină se vinde pentru două monezi de aramă.
Diogene îi spuse lui Xenaides, care-l cumpărase: „Vino şi vezi să faci ce îţi voi porunci!”, la care acesta îi reaminti că el este sclavul, şi în consecinţă el trebuia să se supună. Diogene îl întrebă atunci: „Dacă, fiind bolnav, ţi-ai fi cumpărat un medic, ai fi ascultat de el sau ia-i fi spus că el trebuie să se supună?”
Cineva dorea să studieze filosofia cu el, iar Diogene îi dădu să ducă o scrumbie şi îi spuse să-l urmeze, dar celălalt, de ruşine, aruncă scrumbia şi se îndepărtă. După un timp, întâlnindu-l pe acela, Diogene îi spuse râzând: „Prietenia noastră a stricat-o o simplă scrumbie!” Versiunea lui Diocles este însă următoarea: cineva, spunându-i: „Porunceşte-ne, o, Diogene!”, el îl luă deoparte şi-i dădu să ducă o bucată de brânză care costase o jumătate de obol. Celălalt refuză, iar după aceea Diogene făcu observaţia: „Prietenia dintre noi a fost ruptă de o bucată de brânză care costă jumătate de obol.”
Într-o zi, văzând un copil cum bea apă din palmă, îşi aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ”Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi.” Tot aşa îşi aruncă blidul după ce văzu un copil care-şi spărsese vasul, punând lintea în scobitura unei bucăţi de pâine.
Câţiva şoareci se urcaseră pe masa lui, iar el exclamă: ”Ia te uită, până şi Diogene întreţine paraziţi!” Platon făcându-l odată câine, el spuse : ”E foarte adevărat, fiindcă şi eu m-am întors la cei care m-au vândut.” Odată, la ieşirea din baia publică, cineva îl întrebă dacă erau mulţi oameni înăuntru. “Nu – spuse el –, nici unul.” Dar altuia care întrebă dacă era mare gloată, el îi răspunse: ”Da.” Altădată, aprinzând o lampă în plină zi, umbla încoace şi încolo spunând: ”Caut un om!”
În ce priveşte pe cei înfricoşaţi de visurile lor, le spunea că nu se îngrijesc de ceea ce fac când sunt treji, dar sunt foarte preocupaţi de nălucirile din timpul somnului.
Repeta mereu cu glas tare că zeii au dat oamenilor posibilitatea de a trăi uşor, dar că acest lucru a rămas ascuns acestora din cauză că ei râvnesc la tot felul de delicatese. De aceea spuse unui om căruia sclavul îi lega încălţămintea: ”Nu vei ajunge la deplina fericire până ce sclavul nu-ţi va sufla şi nasul, şi acest lucru când vei avea mâinile paralizate.”
Cineva îi reproşă că a fost exilat din patrie, iar el îi spuse: ”Dar, o, nenorocitule, prin exil am devenit filosof!” Tot aşa, când cineva îi aminti că “poporul din Sinope te-a osândit la exil”, spuse: ”Şi eu pe ei ca să stea acasă.”
Odată ceru pomană de la o statuie şi fiind întrebat de ce face aceasta, răspunse: ”Ca să mă exercit în a fi refuzat.”
El zicea că dragostea de bani este metropola tuturor relelor.
Când fu întrebat de ce oamenii dau de pomană cerşetorilor, dar nu dau filosofilor, răspunse: ”Fiindcă se gândesc că într-o zi pot să fie şi ei şchiopi sau orbi, dar niciodată să ajungă filosofi.”
Pe când se înapoia din Sparta la Atena, fiind întrebat de unde vine şi încotro se duce, răspunse: ”De la locuinţele bărbaţilor spre cele ale femeilor.”
Phryne (curtezană celebră prin frumuseţea ei fără seamăn) ridică o statuie de aur Afroditei din Delfi şi se spune că Diogene a scris pe ea: ”Ridicată din desfrânarea grecilor.” Diogene compara pe cei desfrânaţi cu smochinii care cresc pe o stâncă prăpăstioasă; nici un om nu se bucură de fructele lor care sunt mâncate de corbi şi vulturi. Un învingător de la Olympia nu-şi mai lua ochii de la o curtezană. “Ia priveşte colo, spuse Diogene, cum berbecul aprig în luptă este doborât de o fetişcană oarecare!” După el, curtezanele frumoase erau la fel ca otrava îndulcită cu miere.
Odată Alexandru cel Mare, venind la el , îi spuse: ”Sunt Alexandru, marele rege!” Iar eu – sunt Diogene – Câinele, (câinele era un animal detestat şi necurat).
Cineva îl întrebă ce a câştigat din studiul filosofiei, iar el răspunse următoarele: ”Dacă nu altceva, cel puţin pot fi pregătit pentru orice soartă.”
Diogene obişnuia să afirme că există două feluri de educaţie: una sufletească şi alta corporală; această educaţie e cea prin care, cu o exercitare continuă, (exerciţiul perseverent, este unul dintre punctele fundamentale ale moralei cinice: călirea individului pentru a suporta frigul, foamea, reducerea pretenţiilor lui la un minim necesar – îndestularea cu ce ai – iată ţelurile urmărite de cinici şi mijloacele pentru a ajunge la ele) se asigură deprinderea pentru faptele virtuoase; o jumătate a acestei educaţii e incompletă fără cealaltă, sănătatea şi forţa fiind tot aşa de mult cuprinse printre lucrurile necesare atât pentru corp, cât şi pentru suflet. El aducea ca dovadă indiscutabilă faptul că uşor se ajunge la virtute prin exercitare, deoarece în meserii, în deprinderile manuale şi în celelalte arte se poate vedea cum, prin practică, meşteşugarii îşi dezvoltă o extraordinară dibăcie. La fel putem lua cazul cântăreţilor din flaut şi al atleţilor: ce minunată dibăcie dobândesc ei prin munca lor neîncetată! Iar, dacă şi-ar fi pus sforţările lor în educarea sufletului, este neîndoielnic că efortul lor n-ar fi zadarnic şi fără realizări de seamă. Nimic în viaţă susţinea el, nu are sorţi de izbândă fără o practică perseverentă; aceasta poate să învingă orice, prin urmare, în loc de o caznă nefolositoare, oamenii trebuie să aleagă cazna prin care ei pot trăi fericiţi. Dar, din cauza neghiobiei lor, oamenii sunt nefericiţi. Însuşi dispreţul plăcerii este foarte plăcut dacă ne-am obişnuit cu el; căci întocmai cum cei obişnuiţi cu o viaţă de plăceri simt neplăcere când trec la un fel de viaţă opusă, tot aşa cei care s-au exercitat în această direcţie contrară, simt mai multă plăcere în a dispreţui plăcerile.
Când a fost vândut ca sclav, a îndurat totul cu nobleţe sufletească. Într-o călătorie pe mare la Egina a fost prins de piraţii de sub comanda lui Scirpalos şi dus la Creta, unde fu scos la vânzare. Întrebat de crainic ce se pricepe să facă, răspunse: ”Să conduc oameni.” După aceea îi arătă pe un corintean îmbrăcat într-o haină tivită cu purpură, Xeniades şi spuse: ”Vinde-mă acestui om, căci are nevoie de un stăpân.” Aşa s-a făcut că l-a cumpărat Xeniades, care l-a luat la Corint, l-a pus să-i supravegheze copiii şi i-a încredinţat toată gospodăria casei. A condus-o în toate privinţele în aşa fel, încât Xeniades spunea oriunde se ducea: ”Un geniu bun mi-a intrat în casă.”
Unii spun c-ar fi lăsat cu limbă de moarte ca să-l arunce fără să-l înmormânteze, ca orice animal sălbatic să se poată hrăni din el, sau să fie aruncat într-un şanţ şi să se împrăştie puţină ţărână peste el."

Aforisme

Nu-ţi voi cere să-mi dai ce poţi să-mi iei, îţi voi cere să nu-mi iei ce nu poţi să-mi dai!

Dintre toate fiarele sălbatice, cea mai primejdioasă este bârfitorul, iar printre cele domestice e linguşitorul.

Gelozia e durerea de a vedea pe altul posedând ce posedăm.

Banul e nervul afacerilor.

Gloria e hrana prostiei.

Calomnia nu reprezintă altceva decât "zgomotul" pe care îl fac cei nebuni