Povestiri Zen

***

“Doi discipoli Zen se certau din cauza steagului care flutura pe mănăstirea budistă.

- Uită-te, steagul se mişcă, zicea primul dintre ei.

- Ba nu, vântul este cel care mişcă steagul.

- Nu-i adevărat. Important este ceea ce vedem în faţa noastră, iar ce vedem este steagul

care se mişcă.

- Vederea ta este greşită pentru că de fapt mişcarea steagului este consecinţa vântului

care bate. Vântul este realitatea dincolo de aparenţă.

Şi ar fi continuat aşa mult şi bine discipolii dacă întâmplător nu ar fi trecut pe acolo

maestrul Zen.

- Maestre, steagul se mişcă, sau vântul este cel care mişcă steagul, au întrebat cei doi.

- Nici vântul şi nici steagul nu se mişcă. Ci mintea voastră este cea care se mişcă.“

Gustul clipei

Un călător întâlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, până ajunse la o prăpastie. Se agăţă de corzile unei viţe sălbatice şi-şi dădu drumul în prăpastie. Tigrul îl aştepta sus. Omul privi în jos şi văzu că în fundul prăpastiei îl pîndea alt tigru. Şi doi şoareci începură să roadă corzile viţei ... Atunci, omul văzu, crescută într-o crăpătură a stâncii, o fragă. Ţinându-se de corzi, se întinse şi o culese. O băgă în gură, încet. Ce gust minunat avea !

O ceaşcă cu ceai

Nan-in, un maestru din epoca Meiji (1868-1912), a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen. Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne.

Profesorul îl privi mirat şi-i spuse:

- Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic !

- Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre ? Goleşte-ţi întîi ceaşca ...

Cel ce dăruieşte trebuie să fie recunoscător

Pe când Seisetsu era maestru în Kamakura, a avut nevoie, la un moment dat, de o clădire mai mare, iar Umezu Seibei, un negustor din Edo, hotărâ să-i dăruiască invăţatului cinci sute de ryo, pentru clădirea noii şcoli. Îi duse maestrului, care-i spuse:

- Bine. Primesc.

Umezu îi dădu lui Seisetsu sacul cu aur, dar reacţia maestrului nu-i plăcuse. Cu trei ryo se putea trăi un an, iar acolo erau cinci sute !

- Sunt cinci sute de ryo, remarcă Umezu.

- Mi-ai mai spus, răspunse Seisetsu.

- Sunt o grămadă de bani, chiar dacă sunt un om bogat ...

- Vrei să-ti mulţumesc ?

- Aşa s-ar cuveni ...

- De ce? spuse Seisetsu. Cel ce dăruieşte ar trebui să fie recunoscător !

Povestea ceaiului

Imaginaţi-vă o potecă îndepărtată care duce la locuinţa unui înţelept. Iată pavilionul ceaiului. Arhitectura sa este simplă, este construit din lemn si din bambus. Nu este vorba de un lucru care să se împotrivească timpului, să-l sfideze printr-o eternitate derizorie de piatră. Încăperea în care intrăm are o suprafaţă modestă: aproximatv nouă metri pătraţi (două rogojini şi jumătate); trei-patru prieteni pot sta aici în voie. O pictură zen şi un buchet de flori de câmp înveselesc atmosfera. În vatră ard cărbuni de lemn, ceainicul rotund e din metal şi poartă patina timpului; şi mai poţi vedea recipientul de apă, lingura din bambus, o pânză albă imaculată, cutiile de ceai şi bolurile tradiţionale obişnuite. Maestrul ceaiului execută gesturile rituale cu eficacitate, lentoare, atenţie şi dragoste. Conversaţia curge domoală; se vorbeşte despre poezie, despre istorie sau despre arhitectură. Încetişor, zgomotul uşor al vocilor se stinge. Contemplăm în tăcere bolurile familiare, o floare de câmp... În depărtare se aude trilul unei păsări. Timpul s-a oprit. Armonie, seninătate. De-a lungul secolelor, ritualul s-a complicat, au fost fixate sute de reguli referitoare la aranjarea florilor, modul de a turna ceaiul, etc., dar Rikyu, cel mai celebru dintre maeştrii ceaiului, amintea:

Ceaiul este doar atât:

Fierbi apa.

Infuzezi ceaiul,

Şi îl bei…

Asta este tot ce trebuie să ştii.

Călătoria - Povestire de origine tibetană

Doi călugări plecaseră în călătorie. De trei zile nu întâlniseră decât o femeie bătrână în pragul colibei sale. Ea le-a oferit puţin orez prăjit, amestecat cu ceai si unt rânced. Aceasta tsampa modestă le fusese oferită cu o zi înainte. Acum le era foame şi frig. Deodată, a început să plouă. Cel mai tânăr dintre călugări se proteja cum putea mai bine cu o parte a veşmântului său lung. Cel mai în vîrstă mergea mai departe în tăcere. La căderea nopţii, la orizont nu se vedea nici un adăpost, nici templu, nici sihăstrie, nici cea mai umilă colibă. Poteca pe care mergeau se pierdea departe în munţi. Tânărul novice nu mai rezistă. El nu cunoştea ţinta acelei călătorii interminabile. „Templul zen nu poate să fie departe, îşi zicea el. Mi se pare că ne apropiem de Kamakura. Dar oare aceasta este destinaţia noastră?” Încălcând cerinţa strictă de a păstra tăcerea, a îndrăznit să-l întrebe pe călugărul în vârstă, care mergea cu un pas egal:

- Maestre, unde mergem?

- Am ajuns, a răspuns maestrul.

- Vrei să spui că popasul e aproape? a insistat tânărul călugăr.

- Aici, acum. Am ajuns.

Novicele, înspăimântat, s-a uitat la poteca plină de pietre care se pierdea în ceaţă. În depărtare, piscurile munţilor dispăreau deja în noapte. Îi era frică, frig şi foame. Şi, brusc, într-o străfulgerare, a înţeles. Şi-a amintit de cuvintele care îi fuseseră repetate deseori la mănăstire: „Zenul este un drum care duce… În fiecare pas făcut pe acest drum se află eternitatea. În prezent se cuibăresc viaţa, oaza, infinitul.”

Trăiesc prezentul, trecutul a zburat, viitorul este un vis; doar prezentul este.